În momentele cele mai negre ale existenţei mele gândul meu se rezuma de cele mai multe ori la a pune capăt durerii sufleteşti şi stresului odata pentru totdeauna.

De ce să am parte de dileme?

Ce rost are viaţa dacă mă chinui s-o trăiesc?

Nu ştiu dacă am ales eu să fiu aici, să trăiesc această viaţă şi totuşi existând, ajungeam doar să mă pierd într-o extremă lipsă de sens.

De ce să am tot felul de discuţii despre mine, despre cum “ar trebui” să fiu? Mai responsabilă, mai serioasă în aspectele vieţii?

Aş putea pur şi simplu să nu-mi mai bat capul, să scap de presiunea care o simt din partea celor din jur asupra mea.

Dintr-o perspectivă a felului cum poate fi văzută viaţa, ar fi prea simplă şi monotonă să fie doar despre naşterea mea, câştigul traiului şi apoi moartea. Cu alte cuvinte să nu faci ceea ce-ţi doreşti cu adevărat pentru că eşti împins de la spate, munca să fie locul care nici măcar nu te face să te simţi împăcat cu tine, mai ales să te simţi fericit. Să treacă anii şi toate zilele tale în aceste condiţii crezând că nu ai încotro, că asta înseamnă viaţa, să fii un trist plictisit…cel puţin eu aşa m-aş simţi dacă nu aş încerca să-mi condimentez viaţa cu ceva.

Să fie sensul vieţii noastre doar despre asta? Responsabilităţi, griji, o muncă monotonă ca mai apoi să ajungem la batrâneţe şi să murim?

Asta am văzut şi asta mi se transmite „Lasă Elena, ce vrei să faci? Aşa e viaţa, ce poţi face mai mult de atât? Trebuie să fii mai serioasă, mai responsabilă, mai atentă bla bla bla..”.Şi toate lucrurile astea despre cum ar trebui să fiu mi se spun pentru că nu îmi gasisem un drum, că nu intram în rând cu ceilalţi, că faceam chestii mai iesite din comun.

Niciodată nu am zis că nu vreau să muncesc, ci doar că eu vreau să am o viaţă mai palpitantă, fară prea mult stres, să nu trăiesc doar ca să muncesc, ci să fac ceea ce-mi place.

Dacă ar fi vorba doar despre ceea ce mă bombardează din exterior nici nu s-ar mai merita efortul să lupt pentru viaţă, unde ar fi distracţia, unde ar fi fericirea?

Care-i satisfacţia dacă aş caştiga banul meu, dacă oricum caştigarea lui ar însemna întreţinerea nevoilor care îmi continuă viaţa şi tot aşa până la final?

Fiecare lucru pentru care aş face un efort trebuie să aibă în spate un alt lucru, motivaţia, cea care îţi dă puterea să continui, să perseverezi în ceea ce faci pentru a ajunge la ceea ce-ţi doreşti.

Dorinţa respectivă trebuie să aibă un sens, să ducă la împlinirea ta. Mulţumirea din sufletul tău, împăcarea cu sine şi fericirea care îi dau strălucire ochilor tăi, acestea fiind ingurele sentimente care merită efortul tău, singurele care te-ar putea motiva cu adevărat.

Ce m-ar face fericită? Ce îmi alină sufletul? Ce îmi place să fac?

Faptul că aş trăi „bine”(adică aş avea din ce să traiesc) cu preţul de a sta mereu sub ordinele cuiva pe o perioadă nedeterminată, fără libertatea de a pleca dintr-un loc decât doar dupa luni sau ani în care reuşesc să strâng un ban pentru un loc mai bun de muncă, plătit mai bine ca mai apoi să trebuiască să rămân iar acolo şi tot aşa, nu pare tabloul cel mai ideal al vieţii nu? Cel puţin pentru mine nu.

Dacă m-aş mulţumi doar să trăiesc bine, fiind în rutină chiar, cu ce m-ar ajuta sau cu ce i-ar ajuta pe ceilalţi? La ce ar avea valoare existenţa mea dacă aş face doar asta?

Degeaba aş caştiga mai mult dacă până la urmă nu fac ceva care să dea culoare vieţii mele, să mă liniştească. Degeaba dacă n-aş avea un vis în care să se merite să investesc, un vis care să îmi împace sufletul.

Visul se rezumă la activitatea ideală pentru tine, cea care te face să simţi o exaltare a inimii.

Viaţa se rezumă la plăcerea de a trăi experimentând lucruri, descoperind, rezultând descoperirea acelui lucru care te face s-o iubeşti.

Ce dă prezentului meu sens? Ce dă culoare vieţii mele?

Ce pot face în prezent să se merite toate eforturile mele, să se merite să traiesc şi să mă facă să iubesc viaţa?

Care este acel lucru ce m-ar împlini? Ce m-ar face fericită?

Nu reuşesc să trăiesc pur şi simplu, nu m-aş simţi eu însămi. Îmi place să trăiesc intens, să nu mă plictisesc şi să simt viaţa cum mă surprinde cu senzaţii plăcute.

Care este acel lucru mai presus de lucrurile simple?

Trebuie să trăiesc pentru ceva. Ceva ce îmi hrăneşte sufletul. Acest ceva se rezumă la ceea ce sunt, la ceea ce ştiu să fac cel mai bine, ceea ce ador, la ceea ce nu aş putea să las. Acest ceva este scrisul. Nu aş putea să mă opresc vreodată din scris. Scrisul îmi pune mintea în ordine. E ceva ce pur şi simplu fac, mă linişteşte.

Deci cum reuşesc să fac din scris ceva util şi pentru ceilalţi?

Când omul înţelege doar ce vrea el, interpretează cum vrea el?

Când omul e preocupat de gândurile care le are şi nu vrea să creadă în alte teorii decât cele cu care s-a obişnuit?

Când omul judecă mai mult scriitorul decât să se concentreze pe ceea ce încearcă să transmită acesta?

Pentru mine este important să citesc o carte. Dacă aş scrie una, aş vrea să reuşesc să trasmit ceva, să ajut cu ceva, oricât de puţin.

De ce eu?

Pană la urmă de ce să fac eu asta?

Poate că nimeni nu va fi impresionat, poate că voi fi judecată în toate modurile.

Chiar dacă eu văd cărţile ca pe ceva ce-ţi hrăneşte sufletul, iar scriitorii buni nişte prieteni care mă inspiră, cei mai mulţi pot să nu vadă deloc lucrurile aşa.

Ceea ce aş putea scrie s-ar putea pierde uşor ca şi cum nu a fost sau poate rămâne pentru totdeauna.

Sunt foarte multe dileme în lume şi chiar cred că aceasta ar putea fi un loc mai bun dacă fiecare şi-ar da interesul.

Dacă nimeni nu-şi dă interesul, eu de ce să ma strofoc? Pot lăsa şi eu asta în seama altcuiva, să se ocupe alţii de binele societăţii, binele celorlalţi, nu?

O idee mă atrage foarte mult, să pot vedea oameni uniţi care au interesul de a face o lume mai bună cu ajutorul creativităţii lor. Să construim lucruri împreună care să ne uşureze traiul.

Ceea ce scriu acum, pentru unii nu pot fi decât nişte aberaţii sau deja mi s-a pus eticheta „nebună de legat”.

Mă întreb cum aş putea fi nebună dacă tot ceea ce vreau este să dau sens vieţii mele făcând ceea ce îmi place, ceea ce îmi doresc într-un moment, visând?

Poate că asta ştiu eu să fac cel mai bine, să îmi constuiesc în minte tot felul de idei care ar putea să-i ajute şi pe ceilalţi, idei pentru o viaţă mai bună.

De ce să fiu judecată pentru asta? Doar pentru că la prima vedere pare că lumea nu are şanse să se schimbe, de fapt acest lucru este foarte aproape şi în realitate ea se schimbă puţin câte puţin, în fiecare moment, chiar dacă noi nu conştientizăm asta. O schimbare majoră se poate produce oricând.

Ipotetic, dacă oamenii din secolul actual nu vor să grăbească schimbarea cu ajutorul ideilor noi care vin din partea scriitorilor şi sau creatorilor, cu ajutorul dezvoltării personale de la individ la individ si apoi la nivel de grup ş.a.m.d, odata şi odată tot se va întampla. Lumea nu are cum să ramână la acelaşi nivel. Ori că omenirea a evoluat mai încet sau mai repede până la urmă tot spre evoluţie se îndreaptă.

De ce am spus asta? Dacă ipotetic este aşa, având posibilitatea să fiu o piesă din tot acest puzzle, indiferent cu ce ajută piesa la construirea acestuia, pană la urmă tot voi fi gasită. Aici am comparat un puzzle cu procesul vieţii care depinde de noi toţi pentru ca lumea să fie un loc mai bun. Deci dacă pot să fac ceva, oricât de mic care să mă facă să mă simt împlinită şi utilă, acesta ar fi sensul existenţei mele în prezent.

Din ideile de mai sus ajung la concluzia că pot face nebunia de a scrie ceea ce-mi trece prin cap, ceea ce ar putea fi etichetat ca aberant, batjocoritor, ciudat, deplasat din punct de vedere social, cu speranţa că poate aceast lucru va ajuta la ceva. Poate că voi reuşi să alin un suflet, să produc emoţii într-o inimă, să vindec o rană. Poate reuşesc chiar să inspir pe altcineva să creeze ceva, iar dacă voi părea ieşită de pe fix, macar să se întâmple în alt secol că şi atunci e bine, pot muri împăcată cu ideea că am făcut ce am putut.

Ăsta să fie idealul meu, visul suprem?

Să scriu ideile la care am ajuns şi alte noi idei care să schimbe lumea în bine?

M-ar împlini acest lucru?

Chiar dacă ar fi realizabil după decenii, secole s-ar merita să-mi dau toată silinţa, să lupt, să muncesc să caut informaţii, să trăiesc experienţe care mă insipiră, să scriu idei, să le dezvolt?

Dacă e realizabil în timp, indiferent cât timp, chiar şi după moarte, se merită viaţa întreagă?

Alt sens nu găsesc, ar fi obiectivul suprem, dorinţa de varf maxim.

Specificând că totul porneşte din plăcerea mea de a scrie, îmi asum riscul de a scrie idei care să fie din punct de vedere social greu de digerat sau chiar respinse de unii, totuşi există posibilitatea să fiu faimoasă şi apreciată, în timp rezultând realizarea a ceea ce am descris mai sus, realizarea unei schimbări în bine la care am contribuit.

În momentul de faţă faima, banii şi toată aprecierea pot fi produsul a ceea ce fac, dar obiectivele mele principale nu sunt acestea. Obiectivul meu este să fiu mulţumită de mine, împăcată, fericită că pot face asta, că mi-am găsit un drum în viaţă.

Dacă în momentul ăsta aş avea tot ceea ce îmi doresc, dacă aş avea bani care să-mi ajungă până la sfârşitul vieţii numai lux, având la dispoziţie tot timpul să fac orice tot aş scrie, tot acelaşi lucru aş continua să fac.

Întotdeauna am scris, întotdeauna voi scrie chiar dacă nu citeşte altcineva. Pur şi simplu o fac, e ceva natural pentru mine.

Deci toate ideile astea cu o lume mai bună, timpul investit în scris nu sunt pentru nimic material, sunt doar pentru mulţumirea sufletului meu. E activitatea care mă face să mă simt bine şi dacă ar contribui la ceva ar fi şi mai bine.

Dacă aş avea bani mulţi acum, m-aş simţi la fel ca acum pentru că luxul şi călătoriile nu-mi vor umple golul, nu m-ar face să mă simt utilă, nu-mi vor da sens. Deci totul se rezumă tot la ce îmi place să fac, la ceea ce mă face să simt că trăiesc. Scrisul a fost prezent în orice circumstanţă şi perioadă, iar dacă nu scriam din anumite motive nu eram liniştită cu mine însămi, mă simţeam mai confuză şi mai încărcată. Habar n-am în ce direcţie mă va duce ceea ce fac.

Pe de altă parte este foarte posibil să nu se întâmple nimic cu ideile care eu cred că ar trebui să inspire, s-ar putea să nu apuc să văd vreun rod al muncii mele.

Se merită riscul să par nebună pentru unii sau judecată în orice mod de alţii pentru că exprim ceea ce sunt şi gândesc?

Ce poate fi mai rău? Confruntarea cu tot felul de situaţii, posibile eşecuri suferite sau să nu fac nimic, să nu exprim nimic şi să trăiesc simplu preocupându-mă doar de supravieţuirea mea?

Cu siguranţă dacă nu-mi exprim ideile, tot voi continua să scriu, pentru a-mi descărca sufletul fără să îmi bat capul cu posibili viitori cititori, practic să nu fac nimic cu talentul meu, să nu mi-l dezvolt.

În orice caz, m-am gândit că dacă tot sunt bună la asta, ar fi păcat să nu dezvolt, să nu încerc să fac ceva util, să nu construiesc ceva cu ajutorul acestui lucru.

Deci faptul că am reuşit în prezent să găsesc un drum care să-l urmez în viaţă este o oportunitate care nu o pot ignora, este un drum care dă sens vieţii mele.

Aş porni de la zero, punctul în care mă aflu, aş persevera în muncă, aş continua fără să mai dau înapoi în orice circumstanţă mă voi afla pentru a parcurge pe acest drum, în acest moment? Cu siguranţă că da.

Nu mă văd având o viaţă doar cu preocupări de supravieţuire şi dorinţe minore, acestea sunt trecătoare şi nu ajută pe nimeni cu nimic, nici măcar nu creează emoţie şi inspiraţie. Ar fi doar o preocupare de sine continuă, care nu ar avea sens pentru că asta sigur nu m-ar face să mă simt împăcată cu mine însămi.

Întotdeauna au fost cei care au creat cu riscul de a eşua, cu riscul de a fi judecaţi, dar au ajutat la evoluţia societăţii şi cei care s-au folosit de creeaţiile acestora mai devreme sau mai târziu fără să mai conteze prin ce au fost nevoiţi să treacă acei oameni ca să facă o lume mai bună.

Posibilitatea schimbării este o mare provocare.

Dacă tot pot încerca ceva? De ce nu? Că ar fi greu? Ce lucru măreţ, realizat a fost vreodată uşor? Prin eforturi poţi ajunge să realizezi ceva, doar aşa. Nu se întămplă o minune peste noapte, trebuie să construieşti în timp, să perseverezi.

Nu văd un lucru mai măreţ de realizat decât să ai sub ochi propria creaţie utilă, care să rămână în timp, în umanitate, acesta ar fi punctul maxim.

Ceva creeat acum este oricum pentru următoarele generaţii. Lumea de acum se foloseşte de rodul cercetărilor şi creaţiilor generaţiilor trecute, actualele generaţii fiind utile pentru următoarele cu ajutorul actualelor creaţii şi descoperiri ş.a.m.d. De noi depinde dacă urmaşii noştri vor avea o viaţă mai bună.

Ideea de a lăsa ceva în urmă este tentantă şi cu siguranţă foarte satisfăcătoare.

Putem lăsa în seama altora lucrurile astea complicate, să ne gândim că urmaşii să se descurce cum ne-am descurcat şi noi. Atâta timp cât ştim în interiorul nostru că putem realiza ceva, în primul rând pentru noi înşine, apoi şi pentru ceilalţi, că putem să construim ceva frumos cu ajutorul capacităţii noastre, de ce nu?

Începând cu paşi mici, aceştia vor conduce la consecinţele acestora, la noi idei, noi circumstanţe, la paşi mai mari. Consecinţele faptelor pot aduce o împlinire personală care nu o poţi premedita dinainte. Dacă eşti împăcat cu ceea faci în timp ce parcurgi paşii mici şi drumul pe care l-ai ales îţi dă forţă, atunci este bine pentru tine şi nu te îndoi că va fi şi mai bine.

De ce să mor întrebându-mă unde vor duce toate astea dacă nu am cum să ştiu? Cine ştie ce surpriză mă aşteaptă?

Acum, când scriu nu simt cum trece timpul, mă face să rămân vie, mă linişteşte. Aşa îmi domolesc spiritul, îl hrănesc. Totul capătă contur în mintea mea, nu mai sunt confuză. Îi dau sens vieţii existenţei mele încercând să realizez ceva făcând ceea ce ştiu, descoperind dacă acel ceva este menirea mea, lucrul pentru care m-am născut şi îmi împlineşte viaţa.

Cine ştie ce rezervă viitorul? Poate consecinţele a ceea ce fac acum vor fi splendide.

Sunt curioasă de ceea ce voi avea parte pe acest drum.

De ce dileme sau dificultăţi voi avea parte? Ce se va schimba la mine? Ce se va schimba în jur? Ce oameni voi mai cunoaşte? Ce emoţii, senzaţii, sentimente, experienţe voi trăi?

Orice va veni, orice, chiar un haos, voi pune în ordine prin scris şi mă voi aduna. Alinarea mea va fi provocată de mine însămi de fiecare dată când e nevoie, cu ajutorul acestor litere care formează cuvinte aranjate într-un mod aproape magic, împăcându-mi sufletul.

Nu pot muri fără să încerc măcar să descopăr ceea ce poate urma din această pasiune a mea, fară să am parte de consecinţele create de aceasta.

Până la urmă am găsit un sens, acest sens este agăţat de ceea ce mă face să mă simt vie, atunci aceasta să-mi fie calea în prezent.

Îţi doresc o inimă deschisă spre noi orizonturi!

Cu recunoştinţă, Elena Istrate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s